Mi-e sufletul toamnă


Mi-e sufletul toamnă desculţă în ploaie –

poveste-mpletită pe-un petic de foaie,

arcuş de vioară, un cântec de seară –

povară…

Mi-e sufletul toamnă uitată-n cuvinte –

gânduri pitite-n culori ruginite,

murmur de zare lipsit de culoare –

un semn de întrebare…

Mi-e sufletul toamnă, iar eu sunt tăcerea

ce-n sunet de ploaie, îţi cântă durerea.

Mi-e sufletul toamnă, iubire şi viaţă

iar eu sunt un vis, o clipă de gheaţă…

 

Multumiri sursei mele de inspiratie,

Adela!

Anunțuri

Amurg…


Aruncă-amurgul cea din urmă pară

pe note de alint

ca-ntâia seară,

cum izvorau din lacuri nuferi albi,

iar lacrimi de argint,

din ochii mei de ceară

pictează un suspin pe zeci de lămpi…

Ascult cum versul meu, întâia oară,

se-neacă în parfum de suferinţă

căci n-am crezut să fie zări, să moară

şi nici cuvinte fără de credinţă…

Mi-aduc cu drag aminte

şi-un dor nebun mă leagă

de razele pitite

sub valuri ce veghează

lumina pe sfârşite…

Un momento amor…


Eu ţi-am cerut o clipa de iubire,

un colţ du ciel

să scriu cu fericire

un belle chanson

o simplă amintire…

Ţi-am desenat sub zări tramonto

cu lacrimi să te-alint în zori,

iar glasul tău să fie contro il vento

să lupte asemeni unor mori…

Eu ţi-am cerut un vis, speranţă,

să-mi semăn gândul printe las estrellas;

să pot să trec şi pe un fir de aţă

poveştile mas bellas

 

Je te demande un momento amor…

Ceas apus…


Ceas apus…

Din umbra nopţilor târzii,

pe-un colţ de cer şi-o mare

trimit scrisoare –

să îmi vii,

iubire călătoare…

Şi din condei corăbii ţes

să te ajungă-n noapte

lumina tristului meu vers –

pe apele-ngheţate…

Un ceas târziu, iubito,

un ceas ne mai desparte,

departe sunt –

pe ape,

iar tu apui departe…

 

Dulce-amar…


„Hmm…”  aceleasi puncte vechi care au obisnuit sa vorbeasca in locul meu sau doar sa-mi inspire confuzie… iar si iar…

Probabil drumul spre casa m-a epuizat sau e doar oboseala din ultimele zile care ma framanta… Cert e ca in momentul de fata, zeci de cuvinte, amintiri, sfaturi, ganduri, imi incearca memoria…

Citeam din intamplare ceva… (poate persoana respectiva a avut motive sa scrie ceea ce a scris sau dreptate daca tot ce era acolo, era „pentru cineva anume…” ) care m-a pus putin pe ganduri… Sincer, eu am incercat intotdeauna sa spun ceva doar daca simt sau am motive s-o fac si nu sa insir cateva vorbe care (logic) nu vor aduce ceva bun… Mi-a placut sa ma joc in esenta cuvintelor si sa exprim ceva in diferite moduri, dar placut, nu sa ma joc cu sensurile lor pentru a necaji sau enerva o persoana… Cineva care ma cunoaste sau ar  trebui (prin cate momente am trecut) ar intelege cine sunt… ce sunt… de ce sunt… sau ceea ce vreau sa spun… nu s-ar indoii de cuvantul meu… (am urat intotdeauna superficialitatea).

Simt ca ar trebui sa caut pe cineva si sa-i ofer o explicatie, sa contrazic acolo unde a ales doar ceea ce a vrut sa creada, in loc de un mic adevar… Dar mai are sens? Va intreb pe voi… mai are sens sa caut pe cineva, stiind ca nu are nici macar putina incredere in mine? Cum ati proceda voi intr-o situatie in care cel caruia „i-ati adresat ceva”, va abandoneaza? Eu… inevitabil, ma „ascund” pur si simplu in mine si incerc sa trec peste… dar… (vechiul „dar”…).

In fine… ganduri nesemnificative care imi declara razboi…

„iar eu… un suflet ticalos de… greu…”

Sa aveti o noapte usoara!