„Am uitat să fiu copil…”


Știu… se presupune că astăzi este ziua mea… ziua unui copil… a unuia care nu-și înțelege conotația, care se simte încă „un copil” sau și-ar dori să mai fie…

Dar unde îmi este acea inocență? Nevinovăția? Speranța? Încrederea? Unde-mi sunt gândurile mele colorate, jocurile naive, prostioarele, desenele de pe pereți și degetele pline de cerneală? Unde-mi sunt toate întrebările despre cum aș fi „un om mare” și visurile?(știu că-mi doream să zbor, să citesc gânduri, să călătoresc dincolo de timp, să mă ascund după fiecare strop de ploaie și rază de sore, să le vorbesc necuvântătoarelor… îmi doream să fiu macar pentru o zi furnică ca să privesc lumea din cel mai de jos colțișor sau să fiu fluturaș ca să culeg fiecare zâmbet de floare și să simt cum este să trăiesc o singură zi… îmi doream să adun fiecare stea căzută ca să-mi decorez propriul cer…)

Toate au rămas amintiri… aspirații de copil naiv care nu știa ce lume îl așteaptă… care nu trebuia să se gândească la ziua de ieri pentru a-și construi „un mâine…”

Un copil nu știe ce înseamnă „ a fi nostalgic”, iar eu mă pierd deseori în profunzimea melancoliei… un copil este prin definiție „o bucurie”, eu tremur la fiecare zâmbet… un copil înțelege că atunci când este certat a greșit și promite să nu repete, însă eu îmi închid toate „ușile” când îmi simt vinovăția…

Astăzi… am uitat să mai fiu macar pentru o zi copil… am uitat să-mi cer (cu naivitate) iertare… am uitat să îmi întorc privirea după o îmbrățișare și nu să-mi plec dezamăgitor capul…

„Supărăcios și neînțelegător…”

Anunțuri

„Mi-e dor…”


Nu credeam că o singură clipă poate distruge vieți, că un singur cuvânt poate aduce un zâmbet de început sau… un suspin din sfârșit…

Nu am înțeles niciodată de ce „clipelor” le trebuiesc „ani” pentru a putea fi înțelese, iar „anilor” le trebuiesc mii de „clipe”  pentru a putea fi descriși… Cum, de altfel, nu am să înțeleg niciodată de ce „răul” se ascunde de cele mai multe ori sub un „suflet de copil”…

Să privesc în oglindă și să văd doar o „mască”… mă înspăimantă…

Unde sunt eu, unde am rămas, unde îmi este bucuria din privire, unde îmi sunt toate speranțele?

Mai știu, oare, să iert, să iubesc, să uit, să zâmbesc… mai știu să fiu eu? ..mai pot fi eu?

Unde a disparut acel copil care se juca în versuri, care trimitea mesaje celor dragi, care se răsfăța în rânduri de scrisori, care aștepta nerăbdător ziua de maine, fără nicio grija? Unde l-am pierdut? …

Mi-e dor de el… mi-e dor să-mi cer iertare de zeci de mii de ori în aceeași zi, aceleiași persoane… Mi-e dor să-i spun că nu am uitat de ea, că îmi amintesc cu drag, că uneori aș vrea s-o mai îmbrățișez, chiar dacă ar fi pentru ultima dată…

 ..mi-e dor și doare…

„De ce”-uri…


„Când pașii mei te vor căuta într-o noapte de lacrimi, nu te teme… ei nu te vor putea ajunge niciodată…”

Mi-am promis că voi fi cuminte, că nu te voi căuta când am nevoie, că indiferent de orice viața merge mai departe… cu sau fără mine, că nu voi plânge atunci când simt că doare, că voi avea grijă de mine, că voi lasa în urmă tot ce îmi era prezent odată… că voi fi eu…

Dar cum sunt eu? Cine sunt eu în realitate? De ce îmi e atât de greu să-mi răspund, să-ți răspund? De ce nu pot înlocui „de ce”-urile cu „pentru că”? De ce eu am devenit „toți” și „toți” m-au lăsat în urmă? De ce nu pot să adorm doar când îmi închid ochii… și-mi trebuiesc ore întregi doar ca să realizez cât timp am irosit?

De ce deseori ne pierdem în cuvinte care nu-și au rostul? De ce un simplu „iartă-mă” nu este suficient pentru a vindeca clipele noastre de rătăcire? De ce un sincer „te iubesc” nu valorează mai mult decât o mie de fapte, ci invers? De ce aș vrea să spun că „mi-e dor de noi”, când niciodată nu am fost aproape? „De ce” nu mai contează?

Poate într-o zi voi reuși să-mi respect toate promisiunile… poate în acea zi va fi prea târziu pentru asta… poate voi încerca să ajung la tine sau poate niciodată nu mă voi întoarce…

..poate… 

 

 

Glosă…


Gânduri albe, gânduri negre

Vin, te cheamă și te-ndrumă,

Câte-n lume sunt alegre,

Înainte sau pe urmă,

Fără capăt și pereche

Tu rămai doar o postumă,

Un prolog de carte veche –

Viața nu-i decât o sumă.

De la soartă, la durere,

L-aspirații efemere,

Tu te caută-n tăcere

Rătăcit în lumi himere.

Azi ești sus, maine-n cădere,

Scriind maxime celebre

Ce-au născut c-o adiere

Gînduri albe, gânduri negre.

Călătoare-n rânduri, rânduri

Pașii tăi grăbiți înșiră,

Căci tu, om din mii de gânduri

Ai trăit mereu în umbră.

Nu ai teamă de adâncuri;

Doar ingenui se consumă,

Cei ce nu mor peste veacuri:

Vin, te cheamă și te-ndrumă.

Tu te-așează peste toate

Și din toate ia-ți putere,

Căci nu ai decât o carte,

Urmărește-o cu plăcere.

Nu uita că peste noapte

Nu dispar clipele negre,

Dar privește de departe

Câte-n lume sunt alegre.

Câți pe tine nu te-ar vinde

Dintre cei lipsiți de faimă,

Când pe pleoape suferinde

Ți-au fost scrise fără noimă

Toate-acuzele aprinse,

Ce odată se destramă –

De-ochiu tău ușor surprinse

Înainte sau pe urmă.

Pleacă-ți aripi ostenite

Pe al tău iubit genunche,

Iară ochiul tău fierbinte

Căuta-va zarea veche.

Nu uita, ci ia aminte,

Câte-ți trec pe la ureche

Nu le prinde în cuvinte

Făra capăt și pereche.

Peste clipe-n rând și veacuri,

Mai în seamă, mai în glumă,

Îți aduni gânduri și ceasuri –

Ce-ai pierdut, ce lași în urmă;

Căci asemeni unor cânturi

De trecut, prezentul sună.

Filosof sau rimă-n versuri,

Tu rămâi doar o postumă.

Iar când doruri ți se-adună,

Lumea-ntreagă îngenunche,

Aducându-ți împreună

Gândurile nepereche.

Glasul lor va fi minciună,

Căci din epoca străveche

Ți-este scris să lași sub lună

Un prolog de carte veche.

Nimeni nu va ști vreodată

Câte-n lume i se curmă

Celui ce se pierde-n artă,

În a morții tristă umbră;

Însă tu iubește, iartă,

Chiar și clipa de pe urmă

Care-ți va șopti inertă:

Viața nu-i decât o sumă!

Viața nu-i decât o sumă –

Un prolog de carte veche;

Iară tu doar o postumă

Fără capăt și pereche,

Înainte sau pe urmă

Câte-n lume sunt alegre,

Vin, te cheamă și te-ndrumă:

Gânduri albe, gânduri negre.

„Copilul timpului…”


Image

„Nicio ploaie nu poate ajunge, să purifice, acolo unde a rămas decât cenușa unor vise…”

Sunt doar un copil, unul născut din întrebări și răspunsuri date doar pe jumătate, din frânturi de gânduri și firimituri de sentimente, din necunoscut și lumea himeră, din trecutul și prezentul tuturor, din ceea ce înseamnă „totul” și „nimic”, din sensuri și nonsensuri…

Sunt doar un copil, unul care se joacă singur printre stropii de ploaie, printre gândurile „celor mari”, printre lacrimi și zâmbete, printre cuvinte necunoscute și priviri pierdute; visând că într-o zi va putea ajunge dincolo de nori, dincolo de sunetele duioase ale acordurilor de pian și vioară, departe…

Sunt doar un copil… unul care nu știe să plângă, să zâmbească, să viseze, să iubească, să se ascundă, să tacă, să vorbească, să trăiască, să uite, să ierte, să sufere…

Sunt doar „o mână de om complicat de imposibilă…”, doar doi ochi care visează să ajungă la lumină, două urechi ce așteaptă nerăbdătoare să asculte dansul frunzelor purtate de vânt, două picioare care și-ar dori să prindă aripi… să se întreacă în zborul de toamnă al cocorilor…

..doar un copil…

Mi-e dor de timpul meu…

„Noi ne-am mințit…”


Noi n-am murit

precum poeții în cărțile-nvechite;

nici n-am iubit

precum condeiul cuvinte prăfuite;

Noi ne-am iubit…

 

Noi n-am trăit

precum cocorii pe zări nemărginite;

nici n-am dorit

precum apusul, cântări însuflețite;

Noi ne-am dorit…

 

Noi n-am zâmbit

precum actorii la despărțiri gândite;

nici n-am mințit

precum iubirea sufletele triste;

Noi ne-am mințit…

„Rupt din realitate…”


Fiecare suflet își poartă în spate o poveste, fiecare inimă iubește și suferă alături de o alta, fiecare ochi plânge și zâmbește în lumina altuia, fiecare om își îndreaptă pașii spre brațele celui de alături, iar fiecare zâmbet pe care ți-l ofer e un semn de mulțumire pentru că îmi ești alături, pentru că mă înțelegi, pentru că mă cerți, pentru că mă ierți, pentru că îți pasă, pentru că  mă înveți ce-nseamnă „un prieten”…

Să tac atunci când aș vrea să țip, să zâmbesc când aș vrea să plâng, să vorbesc atunci când nu-mi găsesc cuvintele, să iert atunci când aș vrea să urăsc, să uit atunci când gândurile îmi declară război, să mă ridic atunci când alții mă doboară, să te prind de mână atunci când eu rătăcesc de mine, să-i respect, să-i înțeleg și să-i ajut pe cei de lângă mine, să-i iert și să-i iubesc, să mă bucur de orice rază de soare și de fiecare nor care vine mereu însoțit de o ploaie, să-mi amintesc cine sunt, de unde vin și unde aș vrea să mă duc, să-mi amintesc că în viața există și o a doua șansă, că fluturii nu trăiesc mai mult de o zi pe pământ, iar a trăi nu înseamnă eternitate, să privesc în urmă, să mă opresc în prezent și să pășesc spre viitor sunt puținele lucruri pe care „lacrimile tale” mi le șoptesc adesea…

Lacrimi ce vin acolo unde cuvintele nu spun nimic, lacrimi de-o sinceritate transparentă a gândurilor în care deseori mă pierd, te pierd… lacrimi pentru liniștea cărora mi-aș vinde o parte din mine… lacrimi pe care ți le simt cu aceeași intensitate îndurerată când îți spun: „iartă-mă, îmi pare rău!”

„Îmi pare rău” – folosit de cele mai multe ori ca  „te iubesc, nu am cum să-mi doresc altceva decât binele tău…”, iar un „iartă-mă” venit ca o completare a „ e aiurea să te știu așa, să se termine așa…”.

Uneori aș vrea să-ți strig în față că „nu mi-am pierdut niciodată încrederea în tine, că nu aș putea ajunge la o concluzie care să te rănească, că nu am încetat niciodată să țin la tine, iar prin distanță am văzut doar o afecțiune amplificată”, însă mă mulțumesc cu o îmbrățișare sinceră…

Mulțumesc, Om minunat!