„Jurnal de aforisme…”


„Jurnal…”

(prima zi)

Zâmbetele unei dimineți de toamnă deschid cu fiecare ceas romanul zilei de mâine – o filă goală din carte vieții – ori un pretext insensibil de a retrăi in surdină o altă melodie…

O aromă dulce de gânduri ca o mângâiere ușoară de ploaie tremura deasupra ochilor ei închiși – o privire profundă și amețitoare precum un elixir sorbit la fiecare clipă – în care de multă vreme se odiheau suflete…

Căutam calea de a mă apropia și mai mult de căile nesfârșite ale vieții, ori încercam să pătrund sub șinele lucioase ale omenirii, precum misterul nefericitei singurătăți în care se târau pe ruinele anilor tot mai multe griji, tot mai multe lacrimi secate de timp…

Să fi fost eu acel mormânt în care au adormit demult zâmbetele inocente, pure ale infantililor sau poate eu eram unul dintre maeștri scenei în mâinile crude ale sorții…

***

Era atât de evidentă atracția dintre trupurile lor încât cuvintele se rostogoleau în tăceri și înțelesuri inexplicabile. Probabil adevărul era imposibil de cunoscut prin prisma orgoliilor, niciodată prea mult, niciodată prea puțin, era suficient și nu prea, deși dorința părea a fi mai mare decât orice altă aspirație dintre cele două suflete. O distanță abisală între gândurilor lor creștea cu fiecare zi în continuarea unui zid nesfârșit de regrete și nostalgii. Nimic nu mai era la fel și totuși toate aveau un înțeles sigur, toate aveau o latură concretă în spatele inerției figurilor. Să fi fost doar adevăruri general-valabile sau doar o formă de a comenta prezentul ca un atuu important pentru viitor și în același timp ca o inefabilă creație a trecutului. O urmă obscură și solemnă ca o figurină meschină în spatele diamantelor din vitrine, sau poate o capodoperă a lumii prin proiecțiile luminii și a nopții, ori vreun tărâm ascuns, inefabil!

Forma irezistibila a perfecțiunii se modela ulterior prin privire, prin strălucirea neantului, prin șlefuirea unui singur adevăr – aici exista iubire – sau poate o atracție hiperbolizată din care renăștea sub ochii nepătrunsului perfecțiunea…

Anunțuri

Orbii


sadness

Orbii…

Oh, suflete himere, tot triste, visătoare –
Neștiutori de lume, cu vise-amăgitoare
Țintiți spre nicăierea priviri de umbră pline!
Sinistre manechine…

Ridicoli fără voie cu umblet de lunatici
Pe fața voastră plâng războinici singuratici
Ce ochii și-i îndreaptă spre-ndepărtata zare –
O noapte peste timp și-o zi fără de soare…

Oh, amforă-a tristeţii, tu, mare taciturnă,
Azi tot mai mult te-asemeni cu bolta cea nocturnă!
Azi, tot mai deși sunt corbii…

Iar inima mă-ntreabă, când pașii mei trec grei
-De unde vin sărmanii și unde se duc ei?
Pe unde trăiesc orbii…

„Am uitat să fiu copil…”


Știu… se presupune că astăzi este ziua mea… ziua unui copil… a unuia care nu-și înțelege conotația, care se simte încă „un copil” sau și-ar dori să mai fie…

Dar unde îmi este acea inocență? Nevinovăția? Speranța? Încrederea? Unde-mi sunt gândurile mele colorate, jocurile naive, prostioarele, desenele de pe pereți și degetele pline de cerneală? Unde-mi sunt toate întrebările despre cum aș fi „un om mare” și visurile?(știu că-mi doream să zbor, să citesc gânduri, să călătoresc dincolo de timp, să mă ascund după fiecare strop de ploaie și rază de sore, să le vorbesc necuvântătoarelor… îmi doream să fiu macar pentru o zi furnică ca să privesc lumea din cel mai de jos colțișor sau să fiu fluturaș ca să culeg fiecare zâmbet de floare și să simt cum este să trăiesc o singură zi… îmi doream să adun fiecare stea căzută ca să-mi decorez propriul cer…)

Toate au rămas amintiri… aspirații de copil naiv care nu știa ce lume îl așteaptă… care nu trebuia să se gândească la ziua de ieri pentru a-și construi „un mâine…”

Un copil nu știe ce înseamnă „ a fi nostalgic”, iar eu mă pierd deseori în profunzimea melancoliei… un copil este prin definiție „o bucurie”, eu tremur la fiecare zâmbet… un copil înțelege că atunci când este certat a greșit și promite să nu repete, însă eu îmi închid toate „ușile” când îmi simt vinovăția…

Astăzi… am uitat să mai fiu macar pentru o zi copil… am uitat să-mi cer (cu naivitate) iertare… am uitat să îmi întorc privirea după o îmbrățișare și nu să-mi plec dezamăgitor capul…

„Supărăcios și neînțelegător…”

„Mi-e dor…”


Nu credeam că o singură clipă poate distruge vieți, că un singur cuvânt poate aduce un zâmbet de început sau… un suspin din sfârșit…

Nu am înțeles niciodată de ce „clipelor” le trebuiesc „ani” pentru a putea fi înțelese, iar „anilor” le trebuiesc mii de „clipe”  pentru a putea fi descriși… Cum, de altfel, nu am să înțeleg niciodată de ce „răul” se ascunde de cele mai multe ori sub un „suflet de copil”…

Să privesc în oglindă și să văd doar o „mască”… mă înspăimantă…

Unde sunt eu, unde am rămas, unde îmi este bucuria din privire, unde îmi sunt toate speranțele?

Mai știu, oare, să iert, să iubesc, să uit, să zâmbesc… mai știu să fiu eu? ..mai pot fi eu?

Unde a disparut acel copil care se juca în versuri, care trimitea mesaje celor dragi, care se răsfăța în rânduri de scrisori, care aștepta nerăbdător ziua de maine, fără nicio grija? Unde l-am pierdut? …

Mi-e dor de el… mi-e dor să-mi cer iertare de zeci de mii de ori în aceeași zi, aceleiași persoane… Mi-e dor să-i spun că nu am uitat de ea, că îmi amintesc cu drag, că uneori aș vrea s-o mai îmbrățișez, chiar dacă ar fi pentru ultima dată…

 ..mi-e dor și doare…

„De ce”-uri…


„Când pașii mei te vor căuta într-o noapte de lacrimi, nu te teme… ei nu te vor putea ajunge niciodată…”

Mi-am promis că voi fi cuminte, că nu te voi căuta când am nevoie, că indiferent de orice viața merge mai departe… cu sau fără mine, că nu voi plânge atunci când simt că doare, că voi avea grijă de mine, că voi lasa în urmă tot ce îmi era prezent odată… că voi fi eu…

Dar cum sunt eu? Cine sunt eu în realitate? De ce îmi e atât de greu să-mi răspund, să-ți răspund? De ce nu pot înlocui „de ce”-urile cu „pentru că”? De ce eu am devenit „toți” și „toți” m-au lăsat în urmă? De ce nu pot să adorm doar când îmi închid ochii… și-mi trebuiesc ore întregi doar ca să realizez cât timp am irosit?

De ce deseori ne pierdem în cuvinte care nu-și au rostul? De ce un simplu „iartă-mă” nu este suficient pentru a vindeca clipele noastre de rătăcire? De ce un sincer „te iubesc” nu valorează mai mult decât o mie de fapte, ci invers? De ce aș vrea să spun că „mi-e dor de noi”, când niciodată nu am fost aproape? „De ce” nu mai contează?

Poate într-o zi voi reuși să-mi respect toate promisiunile… poate în acea zi va fi prea târziu pentru asta… poate voi încerca să ajung la tine sau poate niciodată nu mă voi întoarce…

..poate… 

 

 

„Copilul timpului…”


Image

„Nicio ploaie nu poate ajunge, să purifice, acolo unde a rămas decât cenușa unor vise…”

Sunt doar un copil, unul născut din întrebări și răspunsuri date doar pe jumătate, din frânturi de gânduri și firimituri de sentimente, din necunoscut și lumea himeră, din trecutul și prezentul tuturor, din ceea ce înseamnă „totul” și „nimic”, din sensuri și nonsensuri…

Sunt doar un copil, unul care se joacă singur printre stropii de ploaie, printre gândurile „celor mari”, printre lacrimi și zâmbete, printre cuvinte necunoscute și priviri pierdute; visând că într-o zi va putea ajunge dincolo de nori, dincolo de sunetele duioase ale acordurilor de pian și vioară, departe…

Sunt doar un copil… unul care nu știe să plângă, să zâmbească, să viseze, să iubească, să se ascundă, să tacă, să vorbească, să trăiască, să uite, să ierte, să sufere…

Sunt doar „o mână de om complicat de imposibilă…”, doar doi ochi care visează să ajungă la lumină, două urechi ce așteaptă nerăbdătoare să asculte dansul frunzelor purtate de vânt, două picioare care și-ar dori să prindă aripi… să se întreacă în zborul de toamnă al cocorilor…

..doar un copil…

Mi-e dor de timpul meu…