Valori…


RoseWoman

„ – Ce este iubirea?
– Iubirea e tot ce dorim, iar în final e tot ce-am avut. Dacă există un sens al vieții… atunci EA este sensul, dacă nu… EA ar trebuii să fie!

– De ce iubim?
– Pentru că atunci când există dragoste, sufletul prinde aripi și zboară acolo unde vrem să-l trimitem, indiferent de obstacole sau distanță!

– Toți oamenii iubesc?
– Toți oameni îți doresc iubire și când o au… nu știu ce să facă cu ea!

– Totul în viață e trecător… La fel și iubirea?
– Când iubești puternic, găsești întotdeana ceva nou în persoana iubită, găsești întotdeauna un motiv să iubești din ce în ce mai mult, să primești și să dăruiești tot mai mult… din suflet!

– Dar… Totuși…
– Știi ce?? Iubirea sinceră și profundă nu are nevoie de vorbe multe!

– … ”

Iubește! E singura speranță pentru ziua de mâine…

Himera…


cold

Himera…

Azi ninge tare, draga mea

pe sufletu-mi câmpie,

e frig, e trist și plin de nea,

iar tu – o utopie…

Abia-ți zăresc grăbitul pas,

abia de-aud cum bate

secunda noastră în vechiul ceas

și-n gând – eternitate…

Mă lupt cu gerul din priviri

răpuns de  cruda noapte,

lăsându-mi iarna-n amintiri

și-n zări – apus de carte…

Azi ninge tare, draga mea

cu lacrimi înghețate,

și-mi pare-a fi furtună grea –

un „eu” și „tu” uitate…

„Jurnal de aforisme…”


„Jurnal…”

(prima zi)

Zâmbetele unei dimineți de toamnă deschid cu fiecare ceas romanul zilei de mâine – o filă goală din carte vieții – ori un pretext insensibil de a retrăi in surdină o altă melodie…

O aromă dulce de gânduri ca o mângâiere ușoară de ploaie tremura deasupra ochilor ei închiși – o privire profundă și amețitoare precum un elixir sorbit la fiecare clipă – în care de multă vreme se odiheau suflete…

Căutam calea de a mă apropia și mai mult de căile nesfârșite ale vieții, ori încercam să pătrund sub șinele lucioase ale omenirii, precum misterul nefericitei singurătăți în care se târau pe ruinele anilor tot mai multe griji, tot mai multe lacrimi secate de timp…

Să fi fost eu acel mormânt în care au adormit demult zâmbetele inocente, pure ale infantililor sau poate eu eram unul dintre maeștri scenei în mâinile crude ale sorții…

***

Era atât de evidentă atracția dintre trupurile lor încât cuvintele se rostogoleau în tăceri și înțelesuri inexplicabile. Probabil adevărul era imposibil de cunoscut prin prisma orgoliilor, niciodată prea mult, niciodată prea puțin, era suficient și nu prea, deși dorința părea a fi mai mare decât orice altă aspirație dintre cele două suflete. O distanță abisală între gândurilor lor creștea cu fiecare zi în continuarea unui zid nesfârșit de regrete și nostalgii. Nimic nu mai era la fel și totuși toate aveau un înțeles sigur, toate aveau o latură concretă în spatele inerției figurilor. Să fi fost doar adevăruri general-valabile sau doar o formă de a comenta prezentul ca un atuu important pentru viitor și în același timp ca o inefabilă creație a trecutului. O urmă obscură și solemnă ca o figurină meschină în spatele diamantelor din vitrine, sau poate o capodoperă a lumii prin proiecțiile luminii și a nopții, ori vreun tărâm ascuns, inefabil!

Forma irezistibila a perfecțiunii se modela ulterior prin privire, prin strălucirea neantului, prin șlefuirea unui singur adevăr – aici exista iubire – sau poate o atracție hiperbolizată din care renăștea sub ochii nepătrunsului perfecțiunea…

Orbii


sadness

Orbii…

Oh, suflete himere, tot triste, visătoare –
Neștiutori de lume, cu vise-amăgitoare
Țintiți spre nicăierea priviri de umbră pline!
Sinistre manechine…

Ridicoli fără voie cu umblet de lunatici
Pe fața voastră plâng războinici singuratici
Ce ochii și-i îndreaptă spre-ndepărtata zare –
O noapte peste timp și-o zi fără de soare…

Oh, amforă-a tristeţii, tu, mare taciturnă,
Azi tot mai mult te-asemeni cu bolta cea nocturnă!
Azi, tot mai deși sunt corbii…

Iar inima mă-ntreabă, când pașii mei trec grei
-De unde vin sărmanii și unde se duc ei?
Pe unde trăiesc orbii…

De veghe la marginea nopții


Mă sting din zi în zi mai mult

Cu tot cu greu pe pleoape –

Mă duc, și-mi caut așternut –

departe…

 

Mai ieri cântau deasupra ta

Mesteceni și salcâmii –

Iar azi vorbesc în urma mea –

postumii…

 

Mă-ndrept spre scumpul nicăieri

Și-mi caut un părinte –

S-adune-n zarea unei seri –

morminte…

 

Mă sting ușor, ușor, trecut

Cu tot cu glasul lumii –

Mă duc și caut să îmi mut –

antumii…

E toamnă…


Ard felinarele pustii în prag de seară –

culoarea vremii dintr-un ceas trecut,

pictând în zare suflete de ceară,

în fum și ceață și gânduri de demult.

 

E-o noapte udă, tristă, solitară

pe drum de toamnă, prin frunze – așternut,

iar nori se-așează peste-a ei povară,

șoptindu-i tainic plânsul unui mut.

 

Departe umbre de lumini coboară

pe-a lumii față, peste-al ei ținut

și-n pași grăbiți o ploaie se strecoră

și-i stinge vraja printr-un lung sărut…

Iubite cititor…


Iubite cititor, azi către tine

Înclin cu măiestrie şi cu dor

A mea melancolie şi suspine,

Şi plânsete în vers de muritor.

Căci nasc din glasul tău, prieten vechi

Şi-n ochii tăi m-ascund ca un fugar

Ce-şi caută cuvintelor perechi

Şi gândurilor sale un altar.

Prezentul mi-e trecut şi viitor,

Şi vis, şi amintire, şi coşmar,

Iar rândul meu un simplu călător

La braţul tău trecut de timp, hoinar.

Iubite cititor, azi către tine

Înclin cu măiestrie şi cu dor

Cuvintele ce au ascuns în mine

Sfârşitul unui suflet trecător.